Cred ca azi am inventat un nou cod de comunicare in trafic.

Cred ca azi am inventat un nou cod de comunicare in trafic.

Ati observat ca romanii sunt foarte vocali in trafic? Ei daca nu se pot auzi, trebuie sa povesteasca folosind farurile. Exista mai multe coduri cu farurile, dar eu ma opresc asupra celui cu prioritatea. La noi, la romani, politetea in trafic nu e ceva natural, astfel ca trebuie sa multumim.

Iata un exemplu:
Identificand o nevoie in trafic, primul sofer isi arata generozitatea cu un flash sau doua asteptand ca celalat sofer sa inteleaga gestul. Soferul servit pune 2-3 secunde avariile a multumire. Apoi primul sofer raspunde cu un flash de lumini pentru confirmare. Tare, nu?

Azi dimineata un sofer astepta sa iasa dintre blocuri direct in trafic in fata mea. Il ochesc si ii fac semn sa iasa, el iese facandu-mi semn cu luminile de avarie, iar eu dau sa ii multumesc. Problema e ca in loc de lumini apas butonul care imi stropeste parbrizul! Un flash doar. Un scuipat. Si nu e prima data.

Sper ca nu a vazut nimeni.

De acum s-ar putea  ca daca nu ne place ceva in trafic, vocali cum suntem, sa dam un scuipat pe gestul celuilalt. Decat.

Star Wars: Force Awakens Review – (Atentie: SPOILER!)

Fix 24 de ore a trebuit sa dospeasca in mine Forta pana cand m-am hotarat sa zic.

Asteptam deja de luni de zile sa ma reintalnesc cu atmosfera copilariei mele. Asa cum pentru altii gustul copilariei este inghetata Polar, sau ciocolata Pitic, pentru mine este Razboiul Stelelor. Imi amintesc si acum cum imi botezam piesele de sah cu numele personajelor. In liceu am chiulit de la scoala sa merg la Imperiul Contra-Ataca. L-am vazut intr-o saptamana de 4 ori si aveam la activ deja 7 vizionari. In comunism acest lucru era ceva ce ma facea sa visez la o alta lume, la viitor, era evadarea mea din Satmarul monocromatic (care, de altfel, si acum arata la fel).

Ma asez pe scaunul din mijlocul salii (loc cumparat strategic acum doua luni cu plata online) si incerc sa intru in atmosfera. Sotia ma intreaba: “Are you excited?” Nu prea eram, prudent din fire, sa nu imi creez asteptari prea mari.

Incepe filmul.

Recunosc ca cel mai curios sunt de cel care urmeaza sa fie Darth Vader II. Si apare inca de la inceputul filmului iesind dintr-o nava imperiala in timp ca inconfundabilii soldati albi kilaresc tot ce misca. Il cheama Kylo Ren, adica o mie de reni. Privesc fara emotie masacrul unui satuc sarac din desert sperand ca vreun droid impuscat in burta sa ma induioseze cat de cat. Asta pentru ca incepeam sa ma atasez mai mult de BB-8, un robotel rostogol care seamana cu bichonul meu de acasa, doar ca bichonul meu stie sa urce si trepte mai inalte decat el.

Incepe sa se teasa o intriga in jurul unui flash disk ascuns de BB-8 care are pe el o bucata din harta care duce la Luke, ascuns de ani de zile in alt capat de galaxie (nu ca ar avea galaxiile capat).

Dupa vreo jumatate de ora realizez ca actiunea stagneaza incremenita intr-un scenariu de serial politist, dar imi zic sa am rabdare, ca poate intentia regizorului e sa ne atasam de personaje, sa le cunoastem, sa lacrimam pe furis cand ele mor la final.

Rasuflu usurat cand recunosc Soimul Mileniului, nava indragitului Han Solo. Dupa o urmarire a la carte cu tie fighter-e in siaj, noii nostri eroi, Rey, o fata care se ocupa cu recuperat de piese de schimb, cu experienta zero in condus de nave si Finn, un dezertor din armata imperiala, zero si el la manevrat de tunuri, reusesc sa paraseasca planeta. Poftim!? O fi de la forta, imi zic. Daca Rey, cam batausa, o fi fost ceva os de Jedi, Finn insa era cam anti-talent la manuit armele, iar Forta era cam departe de el. Iar daca ma enerveaza ceva maxim la un film, este prototipul anti-eroului hipernorocos. Jur ca in acest moment suspectez ca el a scris scenariul.

Actiunea curge mai departe si ma las furat de momentul nostalgic in care apare Han Solo cu Chewy. Han Solo imbatranit, insa Chewy parca s-ar fi spalat in cei 30 de ani care s-au scurs de la ultima intalnire numai cu sampon de urzica.

Nu vreau sa ma tin de tot firul narativ, asa ca sar la momentul in care Ray e prinsa de tipul cel rau, Kylo Ren.

Ea pe un scaun de tortura, el incercand sa o faca sa divulge secretul locatiei lui Luke. Evident ca el, mare fiindu-i Forta in vine, incepe sa-i dreneze telepatic secretul. Nimic nou pana aici. Realizez cu neplacuta surpriza ca sunt undeva la mijlocul filmului si nu e inca nimic nou!

Urmeaza momentul deceptiei mele majore. Fata ii zice sa isi scoata masca, un fel de masca care modifica vocea, exact asa cum era de asteptat si acest lucru.

Si… surpriza! De sub masca apare un tip palid, cu parul Andreei Marin si cu o voce de puber intarziat. Dar asta nu e tot, puberul nostru si-a ucis toti colegii de la scoala de Cavaleri Jedi, conduce un imperiu ca pe vremea bunicului sau, Darth Vader, pentru ca da, uitasem sa va spun ca acest psihopat, Kylo Ren, e fiul lui Han Solo si Printesa Leia. Cliseu? V-am mai spus ca nu e nimic nou in filmul asta, nu?

Si tot n-am terminat cu cliseele, tipul rau e de fapt condus de un tip si mai rau, de o holograma. Intr-o competitie juvenila mai e prin zona un ofiter imperial care incearca sa intre in gratiile raului-holograma, asa ca eroul nostru negativ, Kylo, musteste de frustrari, pe langa complexele si traumele din tinerete cand, probabil, parintii lui plecati la cules de capsuni prin galaxie l-au lasat pe mana unchiului Luke, care acum isi plange esecul cu educatia nepotului undeva pe o planeta nestiuta de nimeni decat de robotelul BB-8, un fel de R2D2 mai tampitel.

Filmul nu sta bine nici la aberatiile din domeniul fizicii.

Soimul Mileniului trebuie sa treaca de sistemul defensiv al versiunii 2.0 a Stelei Mortii, deghizata in planeta. Face acest lucru trecand de scutul planetar cu viteza luminii si franand undeva la nivelul copacilor, dar macar asta e Han Solo si poate stie el ceva ce nu stim noi.

Si totusi am gasit ceva nemaivazut in septologia Razboiul Stelelor. Intr-un moment care l-ar face invidios si pe Oedip, Kylo isi intalneste tatal, iar la indemnul tatalui sau, Han Solo, isi arunca masca. Asist la o scena ireala, vad un fiu cu lacrimi in ochi care ii intinde tatalui sau sabia inchisa, simbolul raului de care se dezice, si il imbratiseaza, cerandu-i suportul patern sa faca ceea ce are de facut.

Insa, stupoare! Degetul il tradeaza si apasa butonul deschizand raza laser care trece prin… burta lui Han Solo, apoi ii multumeste cinic ca l-a ajutat. In cadere, Han Solo ii mangaie bland obrazul. De cata emotie ne-ar fi lipsit filmul daca fiul ratacit ar fi primit mai multa atentie in copilarie.

Sa trecem de la telenovela la SF.

Arma Mortii, o veritabila arma armaghedonica, isi trage energia din soarele propriu, consumandu-l. Nimic gresit pana aici, insa in momentul in care arma e distrusa inainte ca energia sa fi fost eliberata, planeta colapseaza. Corect? Nu e corect, o planetica oricat ar fi ea de mare dupa ce absoarbe o stea intreaga si face un colaps ca cel vazut in film, asta e echivalent cu un fas! Pai ar fi trebuit sa emita o energie enorma, nu asa, o hiroshima ToGo.

Un aspect de neinteles a fost si lupta dintre dezertorul Finn si Kylo Ren. Pe cat de inspirat intr-ale scrimei se prezenta Finn, pe atat de modest se lupta Kylo Ren si chiar am remarcat ca nu si-a folosit Forta deloc. Ma temeam chiar sa nu se impiedice iar Finn sa pice la randu-i cu sabia direct in inima lui Kylo Ren. Daca Kylo nu si-a folosit Forta, in schimb Rey (tare ma tem ca e vara-sa, dupa Luke, inca nu m-am prins) a fost destul sa mediteze in timp ce-si incrucisa sabia cu inamicul si a venit asa, miraculos, o forta in ea de parca zacea acolo dintotdeauna. Nu tu antrenament, nu tu scrima, nu tu meditatie luni sau ani de zile, nimic, numai nervul potrivit la momentul potrivit, in ciuda oricarui bun simt sau logica. Sincer, nici nu mai stiu daca l-a omorat, nu mai stiu sigur fiindca eram prea mirat, iar aici ma opresc brusc, ca asa s-a terminat si filmul cateva minute mai tarziu.

Nu am idee cum o sa recredibilizeze producatorii o viitoare continuare, insa pana atunci, vizionare placuta in 3D. Macar atata bucurie sa avem.